drd. arh. Ioana Irina Iamandescu

Protecţia patrimoniului industrial al Banatului Montan

în contextul dezindustrializării rapide

Reproducerea, totala sau partiala, a textului sau a fotografiilor se va face numai cu aprobarea autorului

1. Introducere

Situat în sud-estul României, pe teritoriul actual al judeţului Caraş-Severin, Banatul Montan este regiunea industrială cea mai veche de pe teritoriul actual al României, regiune ce păstrează totodată urme relevante şi suficient de numeroase ale unei dezvoltări industriale continue şi coerente pe parcursul secolelor.

Succesivele stăpâniri austriacă, turcă, maghiară şi română, colonizările în zonă de populaţii provenite din alte zone industriale ale imperiului habsburgic şi nu numai, au contribuit la definirea unei identităţi interculturale a Banatului Montan.

Resursele naturale excepţionale: abundenţa pădurilor şi a apelor, bogăţiile subsolului - cuprul, fierul plumbul, argintul, aurul, au fost cunoscute încă din perioada antică romană. Mai târziu au apărut primele manifestări ale unor tehnici vernaculare care s-au constituit în embrionii unor prezenţe preindustriale timpurii. Începând cu secolul al XVIII-lea şi în conexiune cu descoperirea zăcămintelor de cărbuni de la Anina şi Secu, dezvoltarea industrială, bazată în principal pe minerit şi metalurgie, ia amploare, ajungând în secolul trecut la un impresionant sistem teritorial industrial deservit de o serioasă infrastructură de transport rutier, pe calea ferată, sau pe apă, precum şi de amenajări hidrotehnice complexe. Situri individuale de valoare – hale, instalaţii, maşini ş.a., precum şi o mare parte din această infrastructură se păstrează încă în Banatul Montan într-o coerentă relaţie cu teritoriul.

În ultimii 10 ani procesul de dezindustrializare al regiunii (vizibil încă de la începutul anilor 90 ca efect al prăbuşirii sistemului C.A.E.R. ce a creat dezechilibre în economia fostelor ţări comuniste) s-a acutizat, începând - simbolic şi trist - cu oprirea focului la furnalele de la Reşiţa, continuând cu demolarea Furnalului nr. 1 şi culminând cu închiderea bruscă a minei de cărbune de la Anina ca urmare a accidentului din februarie 2006. Contextul economic dificil, problemele sociale şi lipsa de alternative pentru activitatea industrială sunt factori agravanţi, situaţiile cele mai dificile întâlnindu-se în localităţile mici cu funcţiune exclusiv industrială.

Protecţia patrimoniului industrial, utilizarea lui, integrarea în circuite ale turismului cultural, reprezintă tot atâtea ipoteze de lucru pentru relansarea regiunii în condiţiile în care identitatea culturală a acesteia nu poate fi înţeleasă în afara trecutului său industrial.

2.Patrimoniul industrial al Banatului Montan

Peisajul

Vom lua în considerare, desigur, valori individuale de patrimoniu, atâta vreme cât teritoriul Judeţului Caraş Severin este deţinătorul a cca 30 % din monumentele industriale clasate ale României. Acestea nu pot fi însă percepute în afara sistemului teritorial unificator. Industria a avut de-a lungul timpului în Banatul Montan, din raţiuni în primul rând economice, un respect profund pentru natură şi resursele sale, existând preocupări pentru întreţinerea şi exploatarea raţională a resurselor subsolului, a pădurilor, a apelor, chiar şi a fondului cinegetic. Teritoriul, la rândul său, a determinat direcţiile de dezvoltare industrială, aproape fiecare decizie privind noi centre sau infrastructuri (cu excepţia celor determinate de descoperi întâmplătoare) luându-se după serioase prospecţiuni şi analize. Această strânsă legătură industrie-teritoriu, exersată de-a lungul secolelor, îi este caracteristică Banatului Montan şi este în mod extrem de vizibil exprimată în perioada StEG (K.u.K. priv. Osterreichische Staatseisenbahngesellschaft - Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate ale statului) care cumpără de la Curtea Imperială întreaga zonă în 1855 şi o va deţine până în 1920.

Deşi există tendinţa aprecierii uneori exagerate a activităţii StEG în Banatul Montan (Gräf 1997), trebuie afirmat că este de esenţială importanţă contribuţia StEG la consolidarea unui sistem industrial coerent în strânsă relaţie cu teritoriul şi resursele sale. Acest lucru s-a realizat fie prin continuarea politicii Curţii Imperiale care reglementase bazele dezvoltării industriale în zonă, fie (în cele mai multe cazuri) prin aplicarea unei eficiente strategii proprii StEG, strategie pe care azi am numi-o cu siguranţă integrată şi care a avut ca rezultat ceea ce, tot azi, am numi dezvoltarea durabilă a zonei. Efectele ei asupra peisajului sunt (in)vizibile, în sensul că industria, în mod paradoxal, nu mai poate fi percepută ca o intervenţie de alterare a imaginii clasice a peisajului, ci este, dimpotrivă, un complement legitim din punct de vedere istoric şi chiar estetic al peisajului, care şi-a câştigat astfel statutul de peisaj cultural industrial.

Anina – vedere generală a minei (puţul nr. 1)	Anina – locuinţe minereşti tip

În continuare nu ne vom referi în analiza noastră la toate centrele industriale prezente încă, în diferite mărimi şi ponderi, în acest sistem/peisaj cultural industrial. Aşezări precum Oraviţa, Bocşa, Dognecea, Sasca, Moldova Nouă ş.a. au toate relevanţa lor şi păstrează încă urme importante ale industriei, însă, pentru coerenţa demersului, am preferat să ne concentrăm atenţia asupra celor două mari centre reprezentative: mecano-metalurgic – Reşiţa şi minier – Anina, împreună cu infrastructurile lor.

REŞIŢA

este cea mai importantă aşezare din Banatul Montan şi singura de factură cu adevărat urbană. A apărut ca o necesitate a dezvoltării în Banat a industriei extractive şi a celei metalurgice, în urma deciziei Curţii imperiale de la Viena de a construi aici noi furnale, cele anterioare, de la Bocşa, dovedindu-se a fi insuficiente pentru ritmul de dezvoltare al industriei la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Municipiul este în acelaşi timp rezultatul unirii Reşiţei Montane (aşezarea din jurul uzinelor), cu Reşiţa Română, atestată din secolul al XV-lea precum şi al transformărilor urbanistice de amploare din anii 80 ai secolului trecut.

Construcţia Uzinelor începe în 1769 iar primele furnale pentru reducerea minereului de fier, furnale ce funcţionau cu mangal, sunt inaugurate la 3 iulie 1771. Începând cu acest moment localitatea se dezvoltă continuu urmând ca, de la cca. 300 locuitori în 1770 , să ajungă să aibă cca. 93.000 în 2001, atingând apogeul dezvoltării industriale în perioada interbelică (Uzinele şi Domeniile Reşiţa fondate la 1920 preluând patrimoniul StEG) şi anii socialismului (prin Combinatul Siderurgic Reşiţa- CSR şi Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa - UCMR, ambele fondate la 1962 cu scopul de a funcţiona în tandem), timp în care a rămas cel mai important centru mecano-metalurgic al României producător de oţel, laminate, poduri, locomotive, turbine cu aburi, compresoare, motoare Diesel etc. Succesul său s-a aflat în strânsă legătură cu relativa sa autonomie, în decursul timpului utilizându-se atât materii prime cât şi surse de energie în mare parte proprii.

Este important de remarcat faptul că întreaga evoluţie postbelică a celor două principale unităţi industriale reşiţene – CSR şi UCMR a contribuit de fapt, cu toate retehnologizările ce pot fi considerate uneori distructive, la conservarea unui important procent din patrimoniul industrial al perioadelor anterioare. Ele păstrează încă obiective semnificative şi sisteme importante de infrastructură atât din anii socialismului cât şi din perioadele StEG şi UDR, dintre care descriem în cele ce urmează pe câteva dintre cele mai relevante.

Furnalul nr. 2 al Reşiţei, se găseşte la capătul unei succesiuni de cinci generaţii tehnologice de furnale construite pe acelaşi amplasament, constituindu-se într-un obiectiv martor al unui proces tehnologic ce nu se mai utilizează şi având o importantă semnificaţie simbolică atât pentru identitatea culturală cât şi ca reper al peisajului industrial (ceea ce în literatura de specialitate se numeşte industrial landmark). Vecinătatea cu oţelăria electrică şi secţia de turnare continuă şi accesul facil din zona locuinţelor muncitoreşti pe fundalul cărora se proiectează, sunt potenţiale avantaje în ipoteza unei amenajări aici a unui muzeu sau a unei alte funcţiuni.

Furnalele nr. 1 şi 2 (în prim plan) în 2005	Oţelăria electrică

Amenajările hidrotehnice s-au dezvoltat în zona Reşiţei în strânsă legătură cu dezvoltarea mineritului şi a metalurgiei, începând cu secolul al XVIII-lea, exploatându-se debitul râului Bârzava. Folosite iniţial pentru activităţile legate de minerit şi pentru transportul buştenilor, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întregul potenţial hidroenergetic a cunoscut o valorificare superioară fiind folosit pentru producerea energiei electrice. Astfel zona cuprinde azi o serie întreagă de monumente de istorie a tehnicii, încă în stare de funcţionare, dintre care amintim: canalele, apeductele, tunelurile, castelele de apă din zona Semenic, Văliug, Reşiţa, barajul rezervor Văliug, centralele hidroelectrice de la Grebla (1904), Breazova (1916), Crăinicel (1952), toate având calităţi tehnice şi arhitecturale deosebite. Acestea din urmă se constituie într-un segment coerent şi perfect funcţional de cca. 14 km de-a lungul căruia funcţionează încă o linie ferată de întreţinere cu ecartament îngust. Pe acelaşi traseu se găsesc 5 cantoane de supraveghere a canalului dintre care unul dispune de o mică remiză a locomotivelor diesel şi vagoneţilor de întreţinere precum şi de un atelier de fierărie complet utilat pentru reparaţii. Întreg sistemul furnizează încă apa potabilă Reşiţei, apa industrială pentru CSR- TMK precum şi energie electrică. Frumuseţea peisajului parcurs, autenticitatea sistemului hidrotehnic, atrag amatorii de drumeţii, segmentul la care ne-am referit fiind traseul perfect pentru excursii de weekend.

Centrala hidroelectrică CHE Grebla	Canalul Principal	Viaductul de la Secu şi micul tren pentru întreţinerea liniei

UCMR păstrează şi utilizează în continuare clădirea legendară a fabricii de locomotive (1918 – 1941), cele două vile ale conducerii (1893-1894; 1900-1933) ş.a. şi a reuşit, prin amenajarea unui mic muzeu de fabrică, să-şi asigure racordul cu propriul trecut industrial.

Fabrica de Locomotive

Reşiţa conservă şi alte semne ale identităţii sale industriale, de la emblematica bandă transportoare ce „survolează” centrul oraşului şi unul dintre podurile fabricate la Reşiţa şi care traversează Bârzava (1931), până la Clubul Muncitoresc - Palatul Cultural (1928, azi cinematograf), zona locuinţelor muncitoreşti - Rândurile I-IV (1855-1860) , sau muzeul în aer liber al locomotivelor cu aburi amenajat în 1972 în zona triajului.

Transformările politice şi economice ulterioare lui decembrie 1990, privatizarea defectuoasă a CSR, au adus o diminuare progresivă a activităţilor industriale în Reşiţa precum şi probleme sociale majore. Retehnologizarea, schimbări de funcţiuni, precum şi o bună exploatare a multiplelor resurse (inclusiv culturale!) ale regiunii ar putea readuce bunăstarea în ceea ce a fost „fruncea” metalurgiei româneşti şi, la un moment dat, chiar europene.

Steierdorf – ANINA

a fost întemeiată prin instalarea în 1773 în această zonă a unui număr de 34 familii de colonişti, în principal tăietori de lemne, din zonele Gmund, Aussee, Goisern şi Laufen, în cadrul politicii Curţii Imperiale de încurajare a colonizării Banatului pentru asigurarea mâinii de lucru necesare ctivităţilor industriale. Numele iniţial al localităţii a fost Steirer-Dorf (mai târziu Steierdorf), numele de Anina fiind folosit de români începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. Odată cu descoperirea în 1790 a zăcămintelor de huilă de cea mai bună calitate, începe istoria minieră a localităţii care va declanşa o activitate industrială intensă – siderurgie, distilarea şisturilor, fabricarea cărămizii, fabrici de cocs şi amoniac, gheaţă şi oxigen ş.a. însoţită de construirea unei spectaculoase infrastructurii de transport pa calea ferată şi de o serie de locuinţe/colonii muncitoreşti de cea mai bună calitate

Deşi unele dintre industriile menţionate sunt în prezent doar amintiri, se păstrează încă clădiri şi instalaţii spectaculoase.

Mina Anina a fost fondată la 1790 şi, datorită bogăţiei zăcământului precum şi a cerinţelor din ce în ce mai mari de cărbuni pentru industria metalurgică şi pentru navigaţia dunăreană cu aburi, s-a dezvoltat continuu, ajungând la 9 orizonturi de exploatare şi o adâncime de 928 m. Deţinută azi de S.C. Minieră Banat S.A. Anina ea păstrează încă principalele componente ce i-au asigurat funcţionarea până în februarie 2006: Puţul nr. I (denumit iniţial Hungaria, apoi Rona în 1890, Ferdinand în 1926, Central în 1945 şi... Gheorghe Gheorghiu Dej în anii 60 ai secolului trecut), Casa Puţului, Casa Maşinii şi Maşina dublă de extracţie cu aburi (construită în 1909 de firma Lang, Budapesta, dată în folosinţă în 1912 şi scoasă din producţie în 1985), Maşina de extracţie acţionată electric, depozite, ateliere, centrala termică, turnuri de evacuare a aburului, Turnul cu molete, Circuitul Puţului, toate clasate ca ansamblu industrial. De asemenea se păstrează o serie de alte puţuri şi construcţii aferente, în mare parte deja dezafectate, precum şi urme particulare în teritoriu ale activităţii miniere - haldele de steril. Odată cu declanşarea procedurii de deschidere a falimentului în iulie 2007 au fost făcute publice intenţiile firmei lichidatoare de a ...demola toate clădirile enumerate şi de a închide şi sigila puţurile, în cadrul procedurii de „ecologizare”. Din fericire „proiectul” a putut fi oprit la timp de specialiştii Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional din Reşiţa, întreg anasmablul rămânând în aaşteptarea unei soluţii viabile de recuperare. Avem deci motive să credem că ipoteza restaurării ar putea deveni realitate într-o zonă care începe să-şi asume valorile culturale şi să-şi apere identitatea.

Mineri încă în activitate la Anina – august 2005	Intrarea Minei Anina

Fabrica de şuruburi din Anina, şi ea monument istoric, a fost înfiinţată în 1872 în vederea confecţionării unor piese diverse necesare realizării asamblărilor: nituri, şuruburi, buloane cu eclise, tirfoane etc. În 1928 funcţionau aici o secţie de piese de fricţiune, una de prese pentru presarea la cald a piuliţelor, o secţie de maşini unelte

pentru prelucrarea pieselor fabricate şi secţiile auxiliare (de strungărie, de fierărie, de turnătorie şi de tâmplărie). Astăzi, clădirile fabricii de şuruburi, edificate din zidărie de cărămidă pe o structură inedită din lemn şi metal, sunt împreună cu utilajele aferente, în conservare aşteptând un investitor inspirat pentru a fi repuse în funcţiune.

Centrala Electrică Anina, parte a fostei uzine siderurgice, a fost fondată la 1897 când se instalează primul grup electrogen alcătuit dintr-o maşină cu abur de 100 CP care utiliza aburii produşi de două cazane recuperatoare şi două generatoare de curent continuu de 220 V, 22 KW. În 1898 se demarează lucrările pentru construirea sălilor cazanelor şi maşinilor destinate unei centrale noi – clădiri ce se păstrează şi astăzi. De-a lungul timpului, necesarul tot mai mare de energie electrică a impus atât mărirea puterii instalate cât şi retehnologizări periodice ale utilajelor şi instalaţiilor. În 1966, datorită uzurii fizice şi morale, termocentrala îşi încetează activitatea, iar în 1967, în cadrul centralei se pun bazele atelierului de confecţii metalice. Astăzi centrala mai funcţionează doar ca punct de transformare în cadrul sistemului energetic naţional, dar în incinta sa se păstrează un inventar de patrimoniu industrial înscris în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv de valoare naţională şi care poate fi inclus, fără îndoială, într-un circuit turistic, ţinându-se seama şi de poziţia sa ideală în centrul văii , în apropierea gării şi a drumului naţional.

Postul de pompieri voluntari din Steierdorf, a fost înfiinţat ca urmare a fondării Asociaţiei Pompierilor Voluntari din localitate în 1881, în urma a două incendii succesive din luna iulie 1880 care au distrus numeroase bunuri. Clădirile actuale - turnul de observaţie şi remiza - înscrise în lista monumentelor istorice, sunt edificate în 1885 şi extinse cu un garaj în 1963. Distanţa faţă de cea mai apropiată unitate de pompieri militari - cea din Reşiţa - este în continuare mult prea mare pentru o intervenţie operativă. Prin urmare postul de pompieri din Steierdorf funcţionează în continuare, pe bază de voluntariat, găzduind totodată un mic muzeu al pompierilor unde se poate vedea o pompă manuală tip Kernreuter din anul 1901, în stare de funcţionare.

Calea ferată montană Anina-Oraviţa, este, fără îndoială, cea mai spectaculoasă linie montană din ţară. Ea leagă centrul minier Anina de Oraviţa (pe o distanţă de 33,4 km şi o diferenţă de nivel de 339 m). Construcţia sa, începută în 1861 şi continuată până în 1863, a fost decisă ca urmare a necesităţii transportului cât mai eficient al cărbunelui către Dunăre. După inaugurarea sa pentru transportul de cărbune în 1863 ea este deschisă si pentru transportul de călători în 1869. Traseul dificil a necesitat executarea unor lucrări de artă remarcabile: 14 tuneluri - cele mai vechi de pe teritoriul României - cu o lungime totală de 2084 m şi 10 viaducte, cu o lungime totală de 843 metri. Linia este încă în funcţiune (două perechi de trenuri zilnic), folosind locomotive Diesel electrice şi este şi azi, datorită razelor de curbură mici, unele de numai 104 m şi a rampelor mari, cea mai dificilă linie de cale ferată din România, comparabilă cu linia austriacă ce traversează pasul Semmering (1854). Pe lângă traseul descris se păstrează, în diferite stări de conservare, şapte gări şi numeroase construcţii anexe – depoul de locomotive Oraviţa (inclusiv o locomotivă cu aburi seria 50 000 ce ar putea fi restaurată şi repusă în funcţiune) mici cantoane de supraveghere a traficului etc. Situl este înscris în Lista Monumentelor Istorice din România ca obiectiv de valoare naţională, iar frumuseţea peisajului, a traseului în sine şi a poveştii construcţiei liniei, atrag anual turişti precum şi numeroşi pasionaţi ai căilor ferate.

Viaductul Jitin de pe Calea ferată Anina – Oraviţa în 2006 şi în anii 30

Spre deosebire de Reşiţa, destinul Aninei nu (mai) poate fi legat de dezvoltarea sa industrială. Minele s-au închis, majoritatea structurilor industriale sunt în conservare sau abandonate, fiind în pericol de distrugere pentru recuperarea de material. Contextul teritorial şi natural este însă unul favorabil dezvoltării turismului, iar valoarea peisajului cultural industrial poate constitui o importantă sursă de regenerare economică.

2.Protecţia patrimoniului industrial prin conversie culturală

Patrimoniul industrial este azi în situaţia de a se adăuga categoriilor clasice de patrimoniu în condiţiile în care resursele disponibile pentru protecţia acestora sunt şi aşa insuficiente (Nistor 2005). Percepţia sa publică este încă (ne referim la România) una defectuoasă, marele public fiind tributar accepţiunii clasice a noţiunii de monument şi favorizând întotdeauna, spre exemplu, biserica medievală în faţa centralei electrice, chiar dacă ambele beneficiază, să spunem, de exact acelaşi regim de protecţie ca monumente istorice de valoare naţională.

În zonele cu tradiţie industrială, cum este cazul Banatului Montan, există însă un real respect pentru urmele industriei, dublat totuşi de o anumită resemnare în faţa iminenţei schimbărilor economice ce vor duce, mai devreme sau mai târziu, la pierderea acestor valori. Problema este departe de a fi doar una a lipsei resurselor economice (mai ales în situaţia de azi, când accesul la fonduri europene este posibil), principala dificultate fiind aceea că nu există încă competenţele necesare construirii unor proiecte viabile.

În managementul patrimoniului industrial e important să nu se piardă diversitatea de interese interdisciplinare care este cheia vitalităţii domeniului (Alfrey, Putnam, 1992). În corelare cu studiile strict specializate ce ţin de inventariere, de conservare /restaurare, de protecţia mediului, de implicaţiile sociale etc., este necesară găsirea de soluţii integrate de recuperare şi conversie a siturilor industriale în care aportul economic al unor noi utilizări să aibă o pondere semnificativă în economia proiectului.

Carta Patrimoniului Industrial acceptă adaptarea unui sit industrial unei folosinţe noi, cu recomandarea amenajării unei zone de evocare a vechii activităţi industriale. Excepţia o reprezintă siturile care au semnificaţie istorică sau tehnică deosebită, pentru acestea fiind de dorit păstrarea pe cât posibil a utilizării industriale ca cea mai adecvată cale de conservare a semnificaţiei culturale (Carta TICCIH 2003 art 5. IV). Fostele mine de metale neferoase din Freiberg (Sachsen, Germania), cu o istorie ce porneşte din evul mediu, sunt un fericit exemplu în acest sens. Deşi nu se mai află în exploatare în sensul extragerii eficiente de minereu, minele funcţionează atât ca sit turistic, cât mai ales ca sit-şcoală al Universităţii Tehnice din Freiberg, care-i asigură funcţionarea la parametrii operaţionali şi de siguranţă necesari. Clădirile supraterane sunt restaurate şi puse în valoare iar puţurile şi galeriile subterane, ilustrând evoluţia exploatării de-a lungul secolelor, sunt conservate cu minime amenajări (panouri explicative) pe o lungime totală de cca 40 km şi până la orizontul al treilea situat la cca 350 m adâncime. Acest lucru a fost favorizat, pe de-o parte, de interesul ştiinţific al Universităţii care are posibilitatea de a asigura fondurile necesare pentru amenajare şi întreţinere, cât mai ales, pe de altă parte, de condiţiile tehnice favorabile – stabilitatea structurală a galeriilor, posibilitatea drenajului cvasinatural al apelor de mină, lipsa gazelor de adâncime.

Desigur astfel de soluţii sunt rareori fezabile, de multe ori condiţiile social-economice nepermiţând conservarea proceselor industriale în zone aflate în plin proces de deindustrializare. Într-o astfel de situaţie se găseşte Banatul Montan unde, deşi patrimoniul industrial este principalul element al identităţii locale, are un mare grad de autenticitate şi o valoare culturală ridicată, iar păstrarea în măsură cât mai mare a utilizărilor industriale iniţiale sau contemporane ar fi pe deplin justificată, acest lucru nu este posibil decât fragmentar, atât din punct de vedere tehnic cât şi din punct de vedere economic. Exemple de păstrare a funcţiunii iniţiale sunt sistemele hidroenergetice - întreg sistemul hidrotehnic de pe Bârzava superioară, realizat la începutul secolului trecut, funcţionează încă, cu minime modificări, sau căile ferate – calea ferată montană Oraviţa Anina este încă în funcţiune (deşi numai cu tracţiune Diesel, la tracţiunea cu aburi renunţându-se de acum patru ani) suferind de-a lungul celor 144 ani de existenţă unele lucrări de întreţinere şi consolidare care însă nu au adus alterări. Pe de altă parte însă, la Anina nu este exportabilă soluţia de la Freiberg. Conservarea subteranului minei de cărbune cu o vechime de peste 200 ani şi o adâncime de peste 900 m nu este posibilă nici măcar parţial. Instabilitatea structurală a unei mine de cărbune, prezenţa gazelor de adâncime şi a apei subterane în cantităţi mari, ar face ca exploatarea sa turistică să fie periculoasă iar fondurile de întreţinere necesare pentru aeraj şi pompare să se situeze cu mult peste eventualele profituri. Prin urmare, deşi interesul ştiinţific al Universităţilor din Timişoara şi Reşiţa s-a făcut simţit, de exemplu, prin deschiderea unor tabere de lucru în unele clădiri de la Puţul 4, el nu a fost suficient pentru menţinerea în funcţiune a acestuia.

Anina - Puţul nr. 4	Anina - Puţul nr. 1

Este deci necesară o nuanţare a noilor utilizări al căror conţinut ar trebui să reflecte în măsură semnificativă istoria industrială a zonei, asigurându-i totodată supravieţuirea. Funcţiunile culturale, serviciile turistice, industriile culturale pot reprezenta, în acest sens, compromisul convenabil. Trebuie avut însă în vedere faptul că dezvoltarea acestora nu poate reprezenta decât o parte a strategiei regionale ce ar trebui să cuprindă alternative ocupaţionale şi în alte domenii (Freundt 2002). Adaptarea şi folosirea patrimoniului industrial din Banatul Montan poate, în concluzie, contribui la economia de energie şi la dezvoltarea durabilă şi, nu în ultimul rând, poate avea ca efect confortul psihic şi conservarea identităţii culturale a comunităţilor confruntate cu pierderea bruscă a locurilor de muncă din domeniul industrial. (Carta TICCIH 2003, art 5. V).

Un caz exemplar de conservare a identităţii industriale a unui sit şi a unei comunităţi este fosta Fabrica de Ciocolată Menier (construită între 1869 – 1872) de la Noisiel, Franţa, care a beneficiat de un proiect de conservare-restaurare pentru amenajarea aici a sediului central al firmei Nestle, lider european în domeniul producţiei de ... ciocolată. S-au creat locuri de muncă vitale pentru mica comunitate din Noisiel, salvându-se în acelaşi timp un ansamblu industrial de o calitate excepţională, protejat de legislaţia franceză în domeniul monumentelor istorice la cel mai înalt nivel. Este vorba de situaţia fericită în care un investitor serios, care a sesizat beneficiul de imagine pe care i-l poate aduce un astfel de sit industrial din chiar domeniul său de activitate, s-a întâlnit cu un arhitect - Phillipe Robert - care, prin calitatea intervenţiei, a asigurat în egală măsură atât conservarea şi punerea în valoare a spaţiilor şi instalaţiilor industriale valoroase cât şi crearea unui ansamblu de birouri având toate atributele de confort ale modernităţii.

Rămânând, pentru România, la exemplul Aninei, chiar dacă mina nu poate beneficia, aşa cum am arătat, de conservarea subteranului, identitatea locului ar putea fi păstrată prin conservarea clădirilor şi instalaţiilor supraterane, protejate, la rândul lor, de legislaţia românească în domeniul monumentelor istorice, la cel mai înalt nivel – grupa valorică A. Clădirea dublei maşini de extracţie cu aburi, vestiarele, cantina, casa puţului nr. 1 ş.a., pot deveni tot atâtea componente ale unui muzeu al mineritului din zonă care ar putea merge până la recrearea unei galerii orizontale de mină în condiţii optime de siguranţă (o astfel de reconstrucţie s-a realizat, spre exemplu, la mina Serbariu din Carbonia, în Sardinia, închisă acum mai bine de 20 ani, unde în luna noiembrie 2006 a fost inaugurat Muzeul Cărbunelui). Tot la Anina, poate în unul dintre corpurile fostei uzine siderurgice, şi-ar putea găsi locul o arhivă a industriilor din Banatul Montan, aşa după cum în oraşul industriei textile Roubaix, în nordul Franţei şi-a găsit locul, in fosta filatură Motte Bossut, o cuprinzătoare Arhivă a Lumii Muncii.

Exemplele internaţionale de recuperare a patrimoniului industrial pot continua cu numeroase obiective, unele înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, cum sunt situl textil de la New Lanark în Scoţia, calea ferată Semmering din Austria, oraşul minier Sewell în Chile, Uzina siderurgică Völklingen în Germania ş.a.

Ne vom opri însă numai asupra unuia dintre acestea, cu relevanţă deosebită pentru cazul Furnalului nr. 2 de la Reşiţa – Uzina Esch/Belval din Luxemburg. Acest exemplu a fost prezentat în cadrul simpozionului desfăşurat la Reşiţa în 1999 - „Calea Fierului în Banat – turism integrat într-un peisaj muzeistic industrial descentralizat”, de către Jean Reitz - responsabil pentru reţeaua monumentelor industriei din cadrul Ministerului Culturii din Luxemburg. După ce unul dintre cele trei furnale ale uzinei construite în anii 60 – 70 şi oprite la sfârşitul anilor 80, a fost demontat şi exportat în China, celelalte două sunt clasate în 1998 ca monumente istorice la propunerea Oficiului pentru Protecţia Monumentelor şi a unui grup de lucru constituit în acest scop. Reacţia imediată a proprietarului - Concernul ARBED - este donarea către stat a furnalului A. Prin oprirea activităţii furnalelor apăruse un spaţiu industrial de cca. 122 ha. din care o parte va fi transformată în centru cultural conţinând - un Centru Naţional pentru Cultura Industriei, cu cele două furnale, atelierele şi spălătoriile ca şi o parte a halei suflantelor; o sală de concerte pentru 4500 persoane în cealaltă parte a suflantelor; un complex cinematografic cu şase săli (prin iniţiativă privată), aflat pe fostele fundaţii ale furnalului demontat. „Îmbinarea dintre cultură, timp liber şi economie va duce la o îmbogăţire reciprocă, permite o modelare vie a regiunii şi justifică investiţiile” spunea Jean Reitz în 1999. Astăzi, complexul proiectat atunci este funcţional şi parte a traseelor culturale şi turistice ce personalizează programul „Luxemburg – capitală culturală europeană - 2007”.

Desigur, situaţia economică a Banatului Montan nu este aceeaşi, dar modul de abordare este unul care ar putea fi luat în discuţie la Reşiţa - cum să-ţi construieşti viitorul fără să distrugi mărturiile trecutului. Un grup de iniţiativă există la Reşiţa - foşti lucrători ai CSR s-au asociat pentru a protesta împotriva intenţiilor de demolare a Furnalului nr. 2 (după demolarea Furnalului nr. 1 în urmă cu un an) de către actualul deţinător – firma TMK , precum şi pentru a găsi soluţii pentru recuperarea sa. Din păcate proprietarul actual a decis să îşi asume trecutul industrial al Reşiţei doar la nivel de... marketing, pe frontispiciul său figurând inscripţia „SC TMK Reşiţa – 1771”. Nu credem că propunerea sa de a amenaja, în compensaţie pentru demolarea furnalului, un mic muzeu industrial într-una din clădirile din vecinătatea intrării, este acceptabilă (deşi, luată independent, este binevenită), distrugerea ireversibilă a unui reper esenţial al peisajului şi identităţii culturale a Reşiţei neputând fi „compensată”. În schimb, posibilităţile de conversie, după cum am arătat în modelul descris mai sus, există. Amenajarea aici a unui muzeu al metalurgiei reşiţene ar răspunde unei necesităţi reale a prezentării trecutului şi prezentului industrial al oraşului în condiţiile în care acest lucru nu este (în mod paradoxal!) prezentat nicăieri la Reşiţa într-un mod unitar şi coerent.

3. Conservarea peisajului cultural industrial

Dacă pentru situri industriale bine delimitate sau obiective independente, problemele de conservare şi recuperare sunt, aşa cum am arătat, în mare măsură cuantificabile, pentru conservarea peisajelor industriale situaţia este mai complicată, însăşi subdomeniul protecţiei peisajului fiind încă la început (Palmer & Neaverson 1998) iar metodele eficiente de gestiune teritorială a acestuia fiind mai greu de identificat. Fără îndoială, conservarea peisajelor industriale ca teritorii muzeale martor ar fi metoda cu rezultate ideale din punctul de vedere al conservării valorilor educaţionale şi culturale, însă aceasta nu a putut fi larg aplicată în lume din cauza constrângerilor economice (Palmer & Neaverson 1998). Exemplele de succes în care peisajul industrial a putut fi conservat şi valorificat, sunt plasate în zone aflate în raza de accesibilitate a unor comunităţi urbane importante, fapt ce le-a sporit valoarea economică. Pe lângă funcţiuni muzeale sau educaţionale, industriile culturale, dependente în mare măsură de activitatea asociată zonelor metropolitane (Freundt 2002) au putut fi dezvoltate.

Un caz exemplar în acest sens este Bazinul Ruhr situat în regiunea North-Rhine Westphalia, cea mai dens populată zonă a Germaniei. După ce industria minieră şi metalurgia zonei au intrat în declin rapid în anii 70, o neobişnuită (pentru acel moment) strategie regională a fost elaborată în vederea redresării economice şi a păstrării identităţii zonei: transformarea peisajului industrial într-un gigantic muzeu al istoriei tehnologiei şi într-o vastă zonă de loisir. Un traseu cultural al Patrimoniului Industrial a fost conceput (Industrial Heritage Route) cu o lungime de peste 400 km pe parcursul cărora pot fi vizitate şase muzee majore, 19 situri industriale conservate, o serie de parcuri şi case monument istoric, în oraşe importante ca Essen, Bottrop sau Duisburg. Traseul poate fi parcurs cu maşina, trenul, sau, în etape, cu bicicleta. Succesul proiectului este cert, în 2001, spre exemplu, trei milioane de turişti vizitând zona şi contribuind la creşterea economiei locale, numărul acestora crescând anual.

Peisajul cultural industrial al Banatului Montan are, de asemenea, un imens potential de conversie in peisaj muzeal martor (Gräf 1997). Chiar dacă densitatea populaţiei în judeţul Caraş Severin este printre cele mai mici din ţară, zona poate fi o destinaţie de vacanţă ideală pentru vizitatori români sau străini care ar putea beneficia de combinaţia inedită între arii naturale de un pitoresc special şi patrimoniul cultural. Acest lucru este posibil însă în condiţiile asigurării atât a serviciilor necesare unui turism integrat cât şi a unei strategii de protecţie a peisajului. Din păcate lipsa unei viziuni strategice integrate riscă să favorizeze în momentul de faţă, spre exemplu, construcţia de noi spaţii de cazare (deficitare în zonă) în detrimentul recuperării în acest scop a unor vechi spaţii industriale.

La scara regiunii, o strategie de protecţie a patrimonului industrial şi a peisajului său este însă greu de aplicat, neputând fi legal protejate decât acele monumente, ansambluri sau situri clasate ca monumente istorice. Pentru restul teritoriului, sunt necesare măsuri de protecţie subtile şi abile, integrate în strategia de dezvoltare regională elaborată de autorităţile regionale şi corelate cu măsuri de echilibrare socio-economică, în măsură să conserve contextul industrial şi natural.

Un astfel de proiect ar trebui, de asemenea, să integreze strategia regională de protecţie a ariilor naturale. În acest sens reprezintă un avantaj faptul că există un număr semnificativ de arii naturale protejate în Banatul Montan, de multe ori conţinând şi monumente industriale sau aflându-se în vecinătatea unor situri industriale importante. Politica de protecţie a ariilor naturale poate integra măsuri de conservare a siturilor industriale conţinute, alături de măsuri de ecologizare (atunci când este cazul şi în adevăratul sens al cuvântului) a acestora. Proiectul Geoparcul Anina elaborat de Agenţia pentru protecţia Mediului Caraş Severin şi urmând să aibă o generoasă finanţare guvernamentală şi europeană, este un promiţător punct de pornire, un prim proiect dedicat protecţiei unui parc natural care integrează (fără însă a intra în detalii) unele măsuri de conservare a patrimoniului industrial al Aninei. Se propune la nivel de principiu conservarea unor clădiri ale minei Anina şi refacerea unei galerii de mină. Acestea ar putea fi completate, în condiţiile unei colaborări interdisciplinare în cadrul proiectului, cu propuneri de conservare a căii ferate Oraviţa–Anina, de amenajare a unui muzeu în fosta Centrală electrică Anina sau de înfiinţare de trasee pietonale sau pentru biciclete pe fostele trasee ale căilor ferate forestiere dintre Anina şi Reşiţa. Extinzând proiectul, ar putea fi implementat un sistem de prezentare şi interpretare atât a zonelor de interes natural cât şi, concomitent, a urmelor industriale în peisaj (un exemplu în acest sens sunt cheile Nerei din rezervaţia naturală Cheile Nerei – Beuşniţa, unde a existat în secolul al XVIII-lea intenţia construirii unei linii de cale ferată pentru transportul buştenilor, proiect ulterior abandonat, dar al cărui terasament neterminat săpat în stâncă face astăzi posibil accesul cu piciorul în chei). O astfel de reţea de trasee s-ar implementa în peisaj, legând între ele punctele de interes. Mai departe, un astfel de sistem ar putea fi integrat în proiectul european Calea Fierului (European Iron Trail/ Europäische Eisenstrasse) ce integrează vechi zone metalurgice, redând Europei un fragment semnificativ din istoria sa industrială, din păcate parţial „uitat” din cauza contextului politic care a produs o anume excludere culturală a ţărilor est europene până în urmă cu 17 ani. Elveţia Bănăţeană / Banater Schweiz, cum este uneori numit Banatul Montan, parte a „Mitteleuropa”, şi-ar face astfel cunoscută în faţa lumii identitatea culturală ce nu poate fi înţeleasă în afara trecutului său industrial.

_______________________________________________